EFICIENȚA TRATAMENTULUI DE DURATĂ CU RAMIPRIL ȘI EPROSARTAN ÎN DISFUNCȚIA DIASTOLICĂ, INSUFICIENȚA CARDIACĂ CU FRACȚIE DE EJECȚIE PĂSTRATĂ ȘI INSULINOREZISTENȚĂ
N. SAPOJNIC 1, Al. CARAUȘ 1, D. SASU 1, V. MOSCALU 1, L. SEMIONOV 1, V. DABIJA 1, V. GONȚA 2, Gh. HAREA 3, E. RUSSU 3, M. CARAUȘ 4
1 IMSP Institutul de Cardiologie
2 IMSP Spitalul Clinic Republican Timofei Moșneaga
3 IP USMF Nicolae Testemițanu
4 Spitalul Clinic de Recuperare Iași, România
CZU: 616.12-008.46-008.9:615.22
Rezumat. Hipertensiunea arterială (HTA) și insulinorezistența (IR) coexistă frecvent ca niște condiții-satelit, agravând evoluția sindromului metabolic. Prezența disfuncției diastolice (DD) a ventriculului stâng (VS) categorizează pacienții hipertensivi ca având un risc cardiovascular înalt, indiferent de masa ventri- culară sau nivelul TA. Unele studii care au vizat pacienții cu IR au evidențiat și compromiterea funcției diastolice a VS, iar gradul alterării acesteia ar fi dependent de nivelul perturbărilor metabolismului carbohidraților. Luând în considerare rolul activării neurohumorale în dezvoltarea și perpetuarea HTA ce duce la afectarea organului-țintă și insuficiență cardiacă (IC), precum și interrelația cu IR, am considerat necesară evaluarea acțiunii terapiei convenționale active asupra siste- mului renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) și a impactului acesteia asupra funcției diastolice, clasei funcționale NYHA a IC și IR. Studiul a demonstrat o eficiență comparabilă a IEC ramipril și ARA II eprosartan în restaurarea indicilor fiziologici lusitropici, ameliorarea clasei funcționale NYHA a IC și a indicilor metabolismului carbohidraților (HOMAIR), dar cu o superioritate statistic semnificativă la administrarea ARA II eprosartan, fenomen explicat prin efectele simpatolitice adiționale, specifice moleculei de eprosartan. Cuvinte-cheie: disfuncție diastolică, insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție păstrată, insulinorezistență, hipertensiune arterială.